0332 433 000

TRAUMATISME TORACICE (III) – Voletul costal

TRAUMATISME TORACICE (III) – Voletul costal

Voletul costal mobil – dezangrenat este porţiunea din grilajul costal cuprinsă între două linii de fractură sau o linie de fractură şi cartilagiile sterno-costale (care joacă rol de “balama”) şi care are mişcări independente în timpul excursiilor respiratorii ale restului cuştii toracice.

Dacă interesează mai mult de trei coaste şi este situat anterolateral, acolo unde grilajul costal nu este acoperit de o masă musculară importantă, este generator de insuficienţă respiratorie.

În inspir, coastele desolidarizate de scheletul toracic colabează sub influenţa diferenţei dintre presiunea atmosferică, externă (pozitivă) şi cea pleurală, internă (negativă). In expir, are loc mişcarea inversă, de expansiune. În felul acesta, voletul mobil are o mecanică independentă, inversă faţă de mecanica cuştii toracice, numită respiraţie paradoxală.

Un mecanism oarecum asemanator cu fiziopatologia din pnemotoraxul deschis, face ca în inspir, o parte din aerul conţinut în pulmonul subjacent să fie împins de mişcarea paradoxală a voletului mobil (de colabare) în pulmonul de partea sănătoasă care, în acest fel, primeşte aer atmosferic doar parţial. În expir, are loc fenomenul invers: o parte din aerul conţinut în plămânul de partea sănătoasă este aspirat în plămânul de partea traumatizată, datorită expansiunii voletului mobil. Se creează în acest fel un volum de aer care trece dintr-un plămân în celălalt, numit aer pendular, care nu are schimburi cu aerul atmosferic, sărăceşte în oxigen, se îmbogăţeşte cu CO2 şi determină diferite grade de insuficienţă respiratorie.

Tratamentul constă în fixarea voletului mobil, aşa fel încât să urmeze solidar mişcările respiratorii normale ale cuştii toracice. Ca prim gest se încearcă fixarea provizorie de urgenţă cu benzi de leucoplast şi feşe circulare.

În continuare, bolnavii se împart în două categorii:

  • cei la care măsurile provizorii sunt suficiente şi insuficienţa respiratorie este controlată (pulsoximetrul indică o saturaţie de peste 93% oxigen în sângele periferic) şi
  • bolnavi la care măsurile provizorii nu au rezultat.

Pentru prima categorie, se continuă cu imobilizarea provizorie până la fixarea voletului.

Dacă voletul este mare, nu poate fi imobilizat şi insuficienţa respiratorie este gravă (saturaţia în oxigen sub 93%), bolnavul este sedat, intubat şi ventilat mecanic.

Consolidarea spontană a voletelor mobile este greoaie datorită mişcărilor permanente în focarele de fractură, produse fie de respiraţia spontană, fie de ventilaţia mecanică. Dacă necesitatea ventilaţiei mecanice se prelungeşte peste două săptămâni şi voletul nu se fixează spontan, se recurge la fixarea chirurgicală a voletului: osteosinteza focarelor de fracturi costale cu plăcuţe metalice înşurubate.

Tratamentul chirurgical poate fi instituit şi iniţial, dacă se consideră că voletul are şanse mici să se fixeze spontan, dacă insuficienţa respiratorie indusă de volet este gravă şi dacă starea generală a bolnavului o permite.